Orașul Vicovu de Sus este situat în
partea de nord a județului Suceava, în depresiunea Rădăuți și este
străbătut de râul Suceava, care desparte orașul în două (Vicovu de sus,
aflat pe malul stâng și Bivolărie pe malul drept a râului). În partea de
nord, orașul este mărginit de frontiera de stat dintre România și
Ucraina, la sud de Obcina Mare, la sud-est de
comuna Vicovu de Jos, la nord-est de comuna Bilca, în partea de vest orașul este delimitat de comuna Straja și în partea de sud-vest de râul Suceava, ce trasează linia administrativă dintre oraș și comuna Putna.
comuna Vicovu de Jos, la nord-est de comuna Bilca, în partea de vest orașul este delimitat de comuna Straja și în partea de sud-vest de râul Suceava, ce trasează linia administrativă dintre oraș și comuna Putna.
Coordonatele geografice ale orașului sunt latitudine nordica 47°93’33″ și longitudine estică 25°68’33″.
În partea de sud a Vicovului se indinde
Obcina Mare cu Varful Magura Mica avand atitudinea de 837 m. Dealurile
Magurei, locul perfect de a te recreia si admira splendoarea depresiunii
Radautului, pe timp de iarna partiile de ski si sanius din Bivolare
fiind bucuria copiilor.
Istoric
Valea Sucevei a fost locuită încă din
epoca străveche. S-au descoperit însă unelte paleolitice pe raza comunei
Straja, iar din epoca neolitică zona comunei Voitinel este circumscrisă
vastului spațiu al culturii Stacervo-Cris. În perioada geto-dacică,
spațiul de nord al Moldovei este locuit de tribul costobocilor, care
și-au extins autoritatea în zona de Nord a Moldovei, întemeind un regat
care cuprindea Bucovina și Maramureșul.
Începuturile epocii medievale demonstrează
o continuitate a locuirii în zona Rădăuților. Din perioada secolului X
s-a descoperit la Rădăuți, într-un context arheologic bizantin, o monedă
încadrată cronologic între 998 și 1028. Legăturile cu regatului maghiar
sunt atestate de emisiunile monetare aparținând regilor arpadieni și
descoperite în zona Cernăuților. În aceeași perioadă sunt scoase la
iveală și monede germane din secolul al XIII-lea.
Satul Vicov a fost întemeiat înainte de
descălecatul lui Dragoș și al lui Bogdan I, avându-și vatra pe valea
pârâului Sicova, de la care și-a luat numele. Ulterior, satul a fost
împărțit de către urmașii unuia dintre stăpânii săi în două părți,
fiecare parte devenind sat distinct: Vicovul de Jos și Vicovul de Sus.
Vicovul de Jos a fost cumpărat de către Alexandru cel Bun și dăruit
Mitropoliei Moldovei. În schimb, satul Vicovul de Sus (care cuprindea
teritoriul actual al orașului Vicovu de Sus și al comunei Bilca) era
întărit familiei Babici, cu toate hotarele sale, după cum au stăpânit
din veac. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost Stan
Babici, membru în sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun și al fiului
său, Iliaș. Pe teritoriul satului Laura a fost una dintre cele mai
însemnate mănăstiri de la începutul Evului Mediu din Moldova. Aici și-au
avut metania episcopul Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastru, ambii
sanctificați mai târziu de Biserica Ortodoxă. Însuși cătunul Laura,
aflat în partea de vest a localității, își are numele de la această
Lavra monahală. În pădurile de la nordul satului Vicovu de Sus au fost
descoperite unelte de piatră, arme din bronz și fragmente de zale din
Evul Mediu.
Pe teritoriul Vicovului de Sus se afla Vama cea Mică a Sucevei, deoarece pe aici treceau negustorii care cumpărau vite din Siret pentru a le duce în Transilvania și Maramureș.
La 15 septembrie 1466, imediat după
începerea construcției mănăstirii Putna, Ștefan cel Mare cumpăra satul
Vicovu de Sus de la Stan Babici și de la frații săi și îl dăruiește
lăcașului său. De fapt, satul Vicovu de Sus este primul sat dăruit
Putnei de către marele domn al Moldovei. Ulterior, Ștefan cel Mare a
obținut prin schimb sau prin cumpărături și celelalte sate aflate mai
jos de Vicovu de Sus: Vicovu de Jos, Voitinel, Maneuți (aflat între
Vicovul de Jos și Gălănești), Balosinești (pe teritoriul de astăzi al
Gălăneștilor), Tarnauca (astăzi Frătăuții Noi), Frătăuții Vechi și
Macicatești și le dăruiește Putnei.
Aflați în subordinea mănăstirii Putna,
vicovenii erau poslușnici ai călugărilor, fiind scutiți de dări pentru
că păzeau potecile care duceau în Transilvania de hoți și oștile plecate
după pradă. Punctul de pază al potecilor era în cătunul Caraula din
satul Straja, aflat la vest de satul Vicovul de Sus. De fapt, actualul
sat Straja a fost format din vicovenii care făceau de strajă drumului
care ducea în Transilvania.
În anul 1622, tătarii care căutau să
jefuiască mănăstirea Putna sunt opriți de vicoveni, așa încât călugării
sunt feriți de primejdie, iar domnul Moldovei ajungea să spună că
hoardele păgâne au prădat toată Moldova până la Vicove. Pentru că erau
soldați de nădejde, în secolul al XVIII-lea domnii Moldovei erau păziți
de oameni tineri cu sâneață (pușcă) aduși din Vicove și din Berhomet pe
Siret. În timp de pace vicovenii făceau comerț cu boi în orașul
Bistrița, fiind amintit un negustor Vasile Gicovanul (secolul al
XVI-lea).
Din pricina dărilor către domnii
fanarioți, satul s-a pustiit de câteva ori, dar călugării și domnia l-au
repopulat cu o parte dintre oamenii fugiți, dar și cu alții aduși din
Transilvania. Această grijă de a menține satele Vicovul de Sus și de Jos
era dată de faptul că oamenii de aici „erau de treabă mănăstirii Putna
și de pază hotarelor Moldovei dinspre Ardeal”.
Ca atare, în satele Vicovul de Sus și de
Jos, Bilca, Voitinel, Horodnic, Frătăuți, Rădăuți, Sucevița, Marginea,
Volovăț și Horodnic au venit numeroși locuitori din zona Năsăudului,
ceea ce a făcut ca în cadrul graiului moldovenesc, în această regiune,
să se individualizeze un subgrai distinct, cunoscut sub numele de
„graiul mărginean”, care împletește în chip armonios vorba din Năsăud cu
cea din Bucovina.
Până la desființarea județelor de către autoritățile comuniste a făcut parte din județul Rădăuți),
Populația
Populația orașului este de 14892
locuitori, majoritar de etnie română și de religie ortodoxă. Populația
cartierului: Vicovu de Sus (format din Vicovu de Sus – Est, Vicovu de
Sus – Centru, Plai și Laura) este de 11166 locuitori și Bivolărie 2959
locuitori. Structura
pe vârste relevă ponderea ridicată a populației tinere, care reprezintă
32,3% din totalul populației, față de numai 17,4% cât reprezintă
populația de pensionari, iar populația activă reprezinta 50,3% din
populația totală.
Populația totală: 14892 locuitori
Populație bărbați: 7437 Populație femei: 7455 din care Copii: 4568
Pensionari: 2465 Repartiția pe naționalități: Romani: 13772, Romi: 380
Germani: 6, Ucraineni: 3
Vicovu de Sus este al șaptelea oraș ca
mărime din județ, după Suceava (115.183 locuitori), Fălticeni (31.605
locuitori), Rădăuți (27.759 locuitori), Câmpulung Moldovenesc (20.726
locuitori), Vatra Dornei (17.668 locuitori) și Gura Humorului (15.900
locuitori). Alte orașe importante ale județului sunt Siret (9.985
locuitori) și Solca (4.599 locuitori).
Administrație
Orașul este condus de primarul Gheorghe
Schipor și de un Consiliu Local. Administrativ, orașul este împărțit în
două cartiere: Vicovu de Sus (format din Vicovu de Sus – Est, Vicovu de
Sus – Centru, Plai și Laura) care reprezintă 70% din suprafața orașului
și Bivolărie (format din vatra satului Bivolărie și cătunul Poderei)
30%.
Localitatea deține 1.200 mp de spații
verzi amenajate și peisaje naturale de la poalele Obcinelor Mari de o
frumusețe aparte. În orașul Vicovu de Sus există statuia lui Ion Nistor
și un monument al eroilor din cele două războaie mondiale, străjuit de
două tunuri.
Economia
Pactul Ribbentrop-Molotov a tăiat Vicovul în două: oamenii au rămas în România, pământurile le-au trecut la ruși.
Când ministrul de Externe al celui de-al Treilea Reich, Joachim von
Ribbentrop, și omologul său sovietic Viaceslav Molotov au bătut palma pe
23 august 1939, destinul oamenilor din Vicovu de Sus a fost pecetluit.
Armata rusă a ocupat în iunie 1940 Bucovina de Nord și Basarabia, iar
noua graniță a României a fost trasată prin bătătura lor. În România au
rămas oamenii și casele lor, la ruși au rămas pământul și pădurea. Două
decenii mai târziu, tot la ei s-a oprit și granița colectivizării.
Vicovu de Sus a fost ultimul sat din Bucovina forțat să intre în
sistemul cooperatist.
Vicovu de Sus a cunoscut un ritm de
creștere economică în ultimul timp în care s-au dezvoltat numeroase
IMM-uri având ca activitate de bază industria ușoară (producerea de
încălțăminte) și prelucrarea lemnului. În prezent, în orașul Vicovu de
Sus își desfășoară activitatea peste 144 de societății comerciale, din
care 51 de societății comerciale în Bivolărie, aducând prosperitate
locuitorilor zonei.
Industria de încălțăminte practic a
urbanizat Vicovul de Sus. Orașul Vicovu de Sus este una din cele mai
dezvoltate localități din Bucovina. Proiecte pentru urbanizarea
localității au existat și înainte și după 1989, în prezent îndeplinind
indicatorii minimali statuați de legea 351/2001. Apa potabilă este
captată și direcționată către 40 de cișmele stradale, se lucrează la
canalizare și la racordarea la rețeaua națională de gaz metan. Totodată,
orașul are stație de clorinare și telefonie fixă digitală.
Transport
Calea ferată Suceava-Putna/Nisipitu
trece prin Bivolărie și sunt două stații CFR (Vicovu de Sus, aflată la
59 km de stația Suceava Nord și Bivolărie, la 62 km de stația Suceava
Nord).
Rutele de tren din/spre Vicovu de Sus:
Iași – Vicovu de Sus – Bivolărie – Putna
Putna – Bivolărie – Vicovu de Sus – Iași
Suceava – Vicovu de Sus – Bivolărie – Putna
Putna – Bivolărie – Vicovu de Sus – Suceava
Suceava – Vicovu de Sus – Bivolărie – Nisipitu (nu mai exista ruta din cauza inundatiilor)
Nisipitu – Bivolărie – Vicovu de Sus – Suceava
Suceava – Vicovu de Sus – Bivolărie – Gura Putnei
Gura Putnei – Bivolărie – Vicovu de Sus – Suceava
Dornești – Vicovu de Sus – Bivolărie – Gura Putnei
Gura Putnei – Bivolărie – Vicovu de Sus – Dornești
Rute Maxi-taxi din/spre Vicovu de Sus:
Rădăuți – Vicovu De Sus (Est, Centru) – Punct Trecere Frontiera Vicovu de Sus
Punct Trecere Frontiera Vicovu de Sus – Vicovu De Sus (Centru, Est) – Rădăuți
Rădăuți – Vicovu de Sus (Bivolărie) – Putna
Putna – Vicovu de Sus (Bivolărie) – Rădăuți
Rădăuți – Vicovu De Sus (Est, Centru, Laura) – Straja
Straja – Vicovu De Sus (Laura, Centru, Est) – Rădăuți
sursa: adevarul.ro
Rădăuți – Vicovu De Sus (Est, Centru, Laura) – Ulma
Ulma – Vicovu De Sus (Laura, Centru, Est) – Rădăuți
Rădăuți – Vicovu De Sus (Est, Centru, Laura) – Valea Brodinei
Valea Brodinei – Vicovu De Sus (Laura, Centru, Est) – Rădăuți
Punct Trecere Frontiera Vicovu de Sus – Cernăuți
Cernăuți – Punct Trecere Frontiera Vicovu de Sus
Educație
Relatările privind începuturile
învățământului din comuna Vicovu de Sus aparțin învățătorului Ion
Moldovean. Acesta ne relatează modul în care a luat naștere prima școala
primară în centrul comunei în anul 1852. Școala a fost înființată cu
sprijinul preotului Vladimir Vasilovici, a primarului și a dascălului
bisericesc în casa particulară a zidarului Ion Roman. Școala purta
denumirea de „Trivial Schule” având ca prim învățător pe Ion Talpariu.
În anul 1855 școala este mutată în casa morarului Karl Postatny. Între
anii 1856 – 1857 școala funcționează în casa pădurarului Brazza. În anul
1856, sub îndrumarea preotului Mihai Pitey, s-a început construcția
localului de școală pe un teren în suprafață de 22 de prăjini, teren
cumpărat de la dascălul bisericii Constantin Nistor.
O a doua școală, înființată pe lângă
școala din centru, o va reprezenta școala primară din estul comunei. În
1899 funcționa o filială a școlii din centru în casa particulară a lui
George Komarnitchi. Școala a mai funcționat și în casa particulară a
gospodarului Vasile Dabaca. În anul 1908 se începe construirea unui
local de școală cu 4 clase, școală care va fi inaugurată la 12 decembrie
1908 sub denumirea de „Jubileum Schule”. Denumirea se datorează
aniversării a 60 de ani împliniți de împăratul Austro-Ungariei Frantz
Iosef. În anul 1966 școala se va mări prin adăugarea a încă două săli de
clasă.
În jurul anului 1900 a luat ființă prima
școală din satul Laura într-o casă particulară aparținând gospodarului
Negru Gheorghe. Acesta va dona terenul pe care se va construi între 1912
– 1913 un local de școală, dat în folosință în anul 1922.
În legătură cu școala din satul
Bivolărie există mențiuni potrivit cărora între anii 1922 – 1925 se
înființează o școală primară într-o clădire a fostei herghelii de stat
austriece. Școala avea patru săli la care se adaugă locuința
directorului. Între anii 1959 – 1960 se amenajează o școală într-o
clădire aparținând fostei fabrici de cherestea, fabrică aflată lângă
gara CFR Bivolărie. După anul 1966 se construiește actualul local al
școlii Bivolărie.
În 1959 se înființează școala cu clasele
I – VIII din satul Plai, școală care funcționează într-o casă
particulară având trei săli de clasă plus locuința directorului. Între
1959 – 1960 se înființează și o școală cu trei săli de clasă în zona
Laura – Straja.
Începând cu anul 1964 se trece la
construirea Liceului „Ion Nistor” Vicovu de Sus(site), clădire la care
se adaugă în 1976 clădirea școlii generale cu 8 săli de clasă. În anul
1979 se va adăuga localul III al Grupului Școlar.
În anul 1997 se va ridica o nouă școală
cu clasele I – VIII în satul Plai. În anul 2003 Școala Specială
Bivolărie devine *Grup Școlar Bivolărie – Vicovu de Sus – deficienți.
#Religia predominantă in Vicovu de Sus este ortodoxia.
Repartiția pe culte: Ortodocși: 11180,
Penticostali: 2786, Baptiști: 175, Creștini după evanghelie: 6,
Adventiști de ziua a 7-a: 10, Romano-catolici: 4
Baptiști: Biserica Baptistă Vicovu de
Sus – Bivolărie (datare aut.nr. 15/12.04.1972) Biserica Baptistă Vicovu
de Sus – Centru (datare aut.nr. 63/4.05.1995)
Penticostali: Biserica Penticostală din
Vicovu de Sus nr.1 (a început de la un singur membru în anul 1918, și
anume fratele Nițu Constantin al lui Filip, întors de pe frontul din
Rusia din primul război mondial. La început programul religios a avut
loc în satul Bivolărie în casa acestuia) Biserica Penticostală Betleem
din Vicovu de Sus – Bivolărie (2003)
#La începutul veacului al XV-lea, un
tânăr de 16 ani, Dumitru, provenit dintr-o familie de oameni simpli de
pe domeniul Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuți, alegea această cale
și, doar după două generații, reușea să schimbe fața Țării Moldovei
împreună cu ucenicii săi, viitorii Mitropoliți Grigorie Roșca și Teofan
I, Cuvioșii egumeni Misail și Efrem, Cuviosul Ioan caligraful ș.a., toți
cu metania la Mănăstirea Voroneț. O impresionantă salbă de biserici și
mănăstiri apărea în nordul Moldovei la îndemnul acestei pleiade de
sfinți și al altora, care au rămas până în prezent cele mai prețioase
nestemate ale artei și spiritualității românești, unele intrate în
patrimoniul universal. Tânărul Dumitru, tuns în monahism la Mănăstirea
Sfântul Nicolae din Rădăuți, primea numele de David, avându-l ca dascăl
pe Sfântul ierarh Leontie și remarcându-se de mic pentru capacitatea sa
de a învăța cărțile sfinte cu o ușurință ieșită din comun sau de a
vindeca bolnavii, de a cunoaște cugetele ascunse și tainele viitoare.
După ce mai petrece câtva timp și la Mănăstirea Sfântul Laurențiu din
Vicovu de Sus, este atras de viața de pustnic. Se face schimonah sub
numele de Daniil, viețuind în rugăciune peste 20 de ani într-o chilie
săpată în piatră pe valea pârâului Putna. Din Patericul românesc aflăm
că Daniil Sihastru l-a cunoscut pe marele Ștefan încă din anul 1452,
acesta primind de la el dezlegare de păcate și binecuvântare, dar și
proorocirea că în curând va fi domn al Moldovei. După ce proorocirea s-a
împlinit, Daniil Sihastru i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic,
duhovnic și rugător către Dumnezeu(…). Astfel, ascultându-l, Ștefan cel
Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos și Țara Moldovei
după căderea Bizanțului, aproape o jumătate de secol, câștigând 47 de
războaie și înălțând 48 de biserici. În felul acesta Cuviosul Daniil
Sihastru s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei românești și ctitor
duhovnicesc al mănăstirilor înălțate la îndemnul său. După înalțarea
Mănăstirii Putna, tot la îndemnul său, Daniil Sihastru se retrage în
codrii seculari din jurul Mănăstirii Voroneț, unde mai petrece 20 de ani
de singurătate și penitență pentru obștea Moldovei, într-o chilie
situată deasupra stâncii Șoimul. În pădurile dese din munții
Voronețului, Rarăului și Stânișoarei trăiau în acea perioadă alți 50 de
sihaștri, cu toții ucenici ai lui Daniil Sihastru. În 1477 îl roagă
fierbinte pe voievodul său protector să nu-l pună Mitropolit al Moldovei
și Sucevei, așa cum stăruiau clerul și ierarhii țării, dar în 1488,
după înălțarea bisericii închinate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, se
supune hotărârii obștei Mănăstirii Voroneț de a deveni egumen al
sfântului lăcaș. Așadar, la peste 80 de ani, acest încă prea puțin
cunoscut ascet și cărturar al Moldovei, revenea în rândul comunității
monahale, continuându-și opera spirituală până la moartea sa, în 1496,
moaștele sale odihnind și astăzi în pronaosul bisericii.
Sănătate
Spitalul Vicovu de Sus a fost înființat
în perioada interbelică (în jurul anului 1920) de către istoricul Ion
Nistor. În anul 1980 spitalul a fost desființat de către regimul
comunist, în vechea clădire desfășurându-și activitatea Dispensarul
Sanitar Vicovu de Sus – Centru. Din 2003 vechiul spital a devenit Centru
de sănătate medico-social „Ion Nistor” pentru întreaga zonă. Din data
de 15 iunie 2010 spitalul “Ion Nistor” este inchis din lipsa de fonduri.
În orașul Vicovu de Sus își desfășoară activitatea patru Dispensare
Sanitare (Bivolărie, Vicovu de Sus-Centru, Vicovu de Sus-Est și Laura),
trei Cabinete de Stomatologie (Bivolărie, Laura și Vicovu de Sus-Est),
două Puncte Farmaceutice (Bivolărie și Vicovu de Sus-Centru).
Cultura
Cel mai de seamă fiu al orașului este
istoricul Ion Nistor (1876-1962), socotit de către Nicolae Iorga cel mai
mare istoric al Bucovinei. Ion Nistor a fost unul dintre fruntașii
Bucovinei care au hotărât unirea acestei provincii cu România la 15/27
martie 1918. A fost profesor la Universitatea din Cernăuți, iar în
perioada interbelică a deținut portofoliul de ministru al sănătății.
Pentru aceste lucruri a fost închis la Sighet de către comuniști.
Ion Nistor a fost un istoric și militant
unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării
Naționale de la Cernăuți care a hotărât unirea cu România, în cadrul
căruia a redactat Actul Unirii. De asemenea, a fost profesor la
Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din
Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române
(1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului
Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi,
succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al
Cultelor și Artelor.
Cunoscuta solistă de muzică populară
Sofia Vicoveanca a copilărit în zona Vicovului căruia îi poartă numele.
Conturată parcă din doinele, baladele și cântecele de joc pe care le
interpretează, Sofia Vicoveanca face cunoscute lumii întregi tradițiile
din zona Bucovinei. Cântece din discografia sa: “Bucovină mândră
floare”, “Asta-i joc din Bucovina”, “Asta-i hora mare”, “Arde foc sub
opincuțe”, “Am trăit bine cu jocul”, “Supărarea, bat-o, Doamne!”, “Lume,
lume trecătoare”, “Bătrânețea când te bate”, “Săracă vecina mea”, “M-am
sfădit rău cu bădița”, “Am avut un pui pe lume”.
Punctul vamal
Prin Vicovul de Sus trece vechiul drum
imperial construit de Maria Tereza, care lega Transilvania de Cernăuți
și Galiția. În prezent, din pricina ruperii de către sovietici a
Nordului Bucovinei din trupul României, importanța acestei rute a fost
diminuată. Totuși, aici a fost înființat un punct vamal. Totodată,
vechea Unitate Militară a Vicovului din perioada comunistă a devenit
Sectorul Poliției de Frontieră Vicov. Funcționează în cadrul Sectorului
Poliției de Frontieră Vicov, în regim de trecere simplificată cu
specific rutier și pietonal, asigurând respectarea prevederilor
tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor de frontieră
încheiate cu Republica Ucraina și a celor internaționale la care România
este parte, cu privire la tranzitul persoanelor și mărfurilor peste
frontiera cu Ucraina.
Personalităţi
Boierul Stan Babici, membru în sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun
Ion Nistor, istoric, profesor univ. la
Universitățile din Viena, Cernăuți și București, rector al Universității
din Cernăuți, membru al Academiei Române (1911), director al
Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal,
fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru
al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor.
Elena Pădure, cântareață de muzică populară
Sofia Vicoveanca, cântareață de muzică populară
Ilie Tipa, profesor, primul director al Liceului „Ion Nistor” Vicovu de Sus
(sursa: wikipedia.ro)
#Un orăşel rural, mândru şi veşnic
primenit, în aroma dulce a Bucovinei, deschizând porţi spre vremurile de
demult ale neîntinatului Ştefan- soarele Moldovei, şi păstrând cu
tihnă, răbdare şi mândrie autenticitatea şi frumuseţea folclorului din
acest colţ de rai românesc. Case mari, solide, generoase, împodobite cu
motive naţionale specifice zonei, prispe din lemn lucrat manual şi brazi
la umbra cărora gospodăriile înfloresc în mâinile harnice al
gospodarilor… totul în compania zbaterii clopotelor de a Putna. Şi parcă
undeva, pe uliţă se-aud paşii domnitorului sfânt, veghindu-şi răzăşii.
Vicovul este în ansamblul său un
adevărat atelier de creaţie, un depozitar al artei populare
tradiţionale, de o valoare estetică majoră. Vezi, încă, duminica sau la
sărbători bătrânii în port străbun şi cu opinci, parcă gata-gata să iasă
întru întâmpinare voievodului, blânzi şi îmbujoraţi, ca şi cum s-a
pogorî sfinţi din icoane…, colea, în drum.
# Papucarii din Vicov, o tradiţie îngropată
Micii artizani au tras pe rând obloanele
şi s-au lăsat „înghiţiţi“ de firmele mari. Ulterior, şi o parte dintre
acestea au dat faliment.
Renumiţii papucari din Vicov, care
croiau o pereche de încălţări pornind de la pielea argăsită şi până când
îi legau şireturile, au dispărut.
Atelierele lor s-au închis rând pe rând,
fiind „sugrumate“ de concurenţă. „Le-au scăzut vânzările şi au apărut
fabricile de încălţăminte, care scoteau papuci pe bandă rulantă.
Meşterii fie şi-au găsit altceva de făcut, fie au ajuns să lucreze
pentru cei care le-au adus falimentul, adică la fabrici. Ce să-i faci,
aveau nevoie de bani…“, povesteşte Vasile Unghean, localnic.
Meşterii sunt simpli muncitori
Oamenii locului îşi amintesc şi acum de
cele peste 300 de ateliere care abia făceau faţă comenzilor în anii ’90
şi care au dus renumele Vicovului în toată ţara. Marca a ajuns treptat
să fie exploatată de marile firme de încălţăminte. Mai există încă
meşteri papucari care lucrează cu firmele, dar aceştia s-au specializat
într-o aşa măsură, încât mulţi nu mai ştiu decât teoretic cum se
„ansamblează“ un papuc de la A la Z.
„Pentru reducerea costurilor, firmele nu
mai lucrează integral încălţămintea, ci recurg la meşteri independenţi.
Acum un meşter fabrică modelul, altul construieşte matriţa papucului şi
tot aşa. Doar unirea pieselor se mai face în fabrică“, a declarat
George Ştefănescu, unul dintre papucari.
Firmele, la un pas de faliment
Ironia sorţii face ca marile firme care
au acaparat „papucăritul“ să aibă la rândul lor acum mari probleme.
„Criza a lovit din greu. Au rămas doar vreo 30 de fabrici, însă nici
acestea nu o duc prea bine“, a spus Ioan Oprea, localnic.
Patronii dau vina pe fiscalitatea
excesivă. „Dau statului 4.900 de lei impozit pe salariile celor 16
angajaţi. La aceştia se adaugă şi 8.600 de lei, impozitul forfetar.
Anual, ofer statului contravaloarea a 200 de papuci“, a oftat Nelu
Cârdei, patronul unei fabrici. (sursa: Adevărul.ro)
# Portul ţărănesc
Portul popular vicovean este vechi.
Chiar dacă au intervenit schimbări în ceea ce priveşte materia primă
folosită, totuşi costumul popular şi-a păstrat caracterele specifice în
croi şi componentă a pieselor. Unele piese de port strict necesare
(cămăşile, catrinţele, iţarii) au rămas neschimbate, iar accesoriile au
cunoscut, în decursul vremii, o serie de modificări.
Categoriile de piese de port nu se
diferenţiază prea mult după vârsta şi stare socială , ci doar după sex.
Atât costumul femeiesc cât şi cel bărbătesc este, aproape în întregime,
lucrat în casa de mâinile harnice şi pricepute ale celor care îl poartă.
Şi astăzi, ca şi în trecut, materia primă o constituie ţesătura din
lana, în, cânepă sau bumbac, iar culorile de bază ale fondului este alb
şi negru.
COSTUMUL FEMEIESC
Se compune din: cămaşă cu poale,
catrinţă întinsă cu frânghie sau brâu, bundiţă, sumanul sau cojocul,
opincile, ghetele sau pantofii, iar podoabele capului sunt baticurile.
” Cămaşa, este piesa cea mai importantă.
Ea dovedeşte priceperea, iscusinţă, măiestria şi bunul gust al fiecărei
femei. Este o cămaşă dreaptă, croită din pânză de în. partea din fată
poate avea o deschizătură sau poate fi încreţită în partea de sus.
Mânicile sunt tot drepte. Cămăşile sunt împodobite cu bumbac colorat,
fire de mătase sau mărgele. Unele au modele pe stani (din faţă şi din
spate), dar cele mai multe şi mai tinereşti sunt cu altiţa cusută cu
motive diferite, dispuse în linii paralele, orizontale. Sub altiţa, o
porţiune mai îngustă numită “brăţara” sau “incretala” desparte altiţa de
“găurile” care ornamentează mânecă în şiruri verticale sau oblice.
Brăţara este într-o singură culoare sau cel mult în două culori foarte
apropiate. Mânecile, partea de jos şi cea de sus a cămăşii sunt tivite
frumos cu găurele şi apoi, cu acul de croşetat se fac diferite modele.
Cămaşa foarte veche era cusută cu mărgele. Femeile în vârstă renunţa la
modelele cu colorit mai vesel şi îşi confecţionează cămăşi în culori
sobre, albul sau negrul fiind culorile de bază.
” Catrinţa (prigitoarea) este nelipsita
din portul popular tradiţional femeiesc. Este o ţesătură din lana,
dreptunghiulară, care înfăşoară partea de la mijloc în jos, peste
poalele cămăşii. Pentru a putea paşii mai uşor, uneori femeile ridicau
un colţ al catrinţei şi îl prindeau “în brâu” (în mijloc, în talie).
Ţesătura aceasta se face în casă, în 4 iţe, folosindu-se lana toarsă
foarte fin. Lungimea diferă. În partea din spate este o porţiune fără
nici o dungă, în rest catrinţa are dungi verticale de diferite culori,
dar întotdeauna pe fond negru. Dungile acestea se numesc “vârste”. Pe
orizontal în partea de sus şi în deosebi în parte de jos sunt “bâtele”,
colorate în general în nuanţe diferite de roşu. Catrinţa se poartă atât
vara cât şi iarna.
” Frânghia (brâul) este o fâşie lungă de
ţesătură, cu care se încinge mijlocul, peste catrinţa. Este
confecţionată din lâna de cea mai bună calitate şi poate fi mai lată sau
mai îngustă, cu diferite ornamente “alese” cu mâna, în stative.
” Încălţămintea femeiască este
constituită, la costumele vechi, din opinci legate cu nojiţe din lana
neagră care se purtau peste ciorapi din lana, împletiţi cu andrelele, în
modele cât mai frumoase. Opincile “îngurzite” erau din piele de porc.
Cei mai înstăriţi comandau femeilor ghete sau cizme. Acum, la costum se
poartă încălţăminte din comerţ.
” Sumanul este o haină pe care o purtau
atât femeile cât şi bărbaţii. Croit din dimie albă sau neagră, sumanul
se purta primăvara, toamna sau iarna. Sumanul lung său scurt, drept sau
cu clini cere multă muncă. Ţesătura de lână trebuie dată la piua. Nu se
găseşte oriunde o piuă, aşa că sumanul devine o piesă din ce în ce mai
rară. Sumanul este cusut de anumiţi meşteri sumănari, care îl împodobesc
cu modele ornamentale din şiret, numit “răsad”.
” Bundiţa, pieptarul şi cojocul sunt
iarăşi obiecte de îmbrăcăminte femeiască şi bărbătească. Toate sunt din
piele. Oamenii în vârstă purtau pieptare, un fel de cojoace fără mâneci.
Părţile din faţă şi uneori poalele pieptarelor au cusute modele
florale, direct pe piele. Marginile sunt garnisite cu “prim” ţesut sau
cu blană de miel. Cine avea posibilitate adăugă şi blana de dihor. Cea
care nu lipseşte de la nici un costum popular este bundiţa. Ornamentele
sunt mai bogate că la pieptare, iar materialele folosite sunt firele de
lână, mătase, bumbac sau mărgele. Primul este natural, lat, din blană
neagră sau brumărie de miel. Cojoacele mai simple sau mai bogat
împodobite, întregesc portul popular vicovean în timpul friguros.
” Podoabele capului sunt o
caracteristică a portului popular. Fetele poartă capul descoperit
uneori, în timp ce femeile măritate trebuie să-şi acopere complet părul,
conform unei tradiţii îndepărtate. Fetele de măritat purtau “gate” (un
fel de împletitura a şuviţelor de păr, pe creştetul capului, fixată cu
un cerc de lemn de tei şi împodobită cu mărgele, panglici şi flori.
Basmalele (baticurile) sau tulpanele
erau ţesături lucrate în casă sau cumpărate. Cele cumpărate erau din
caşmir. Cea mai veche podoabă de cap este însă ştergarul, numit
pânzătura. Obiceiul cerea ca pânzătura să fie purtată obligatoriu,
începând cu prima duminică de după nuntă. Acest ştergar avea formă
dreptunghiulară, ţesut în diferite motive din bumbac sau în de culoare
albă. Fiindcă la ţesut se foloseau multe iţe, ele se numeau “itate”. El
se fixă pe cap cu ajutorul unor ace lucrate meşteşugit. Acum nu se
poartă decât foarte rar, în ocazii deosebite.
COSTUMUL BĂRBĂTESC
Ca şi cel femeiesc, costumul bărbătesc
este alcătuit din piese de strictă necesitate, care îmbraca corpul în
orice anotimp şi ocazie :
” Cămaşa bărbătească de sărbătoare este croită din două părţi (faţa
şi spate), lungi până la genunchi sau ceva mai sus. În jurul gâtului au o
bentiţă cusută cu modele diferite pe fond negru, numită “ciupag”. La
cămăşile mai noi se folosesc gulere. La mâneci în faţă şi la poale sunt
cusute sau ţesute motive geometrice sau florale, cu bumbac alb, negru
sau în culori. Ornamentele florale se pot realiza şi cu mărgele. La
persoanele tinere modelele sunt mai late, iar la cei vârstnici sunt mai
înguste sau pot fi şi fără modele. Indiferent cum sunt modelele, toate
cămăşile sunt tivite la mâneci şi la poale, sunt lucrate “în găurele” şi
au croşetaţi sau lucraţi cu acul nişte “colţişori”.
” Iţarii sunt confecţionaţi în întregime în casa – ţesut, croit,
cusut. În talie, iţarul se lega cu “brăcinari” o sfoară din cânepă.
Lucrat în mai multe iţe, iţarul este din bumbac
şi lână sau din bumbac şi în, numai de culoare albă. Forma lor iniţială
era strânsă pe picior, acum croiala fiind mai lejeră. În zilele foarte
reci, bărbaţii purtau “cioareci” din pănura (dimie) albă. Bărbatul îşi
strânge mijlocul peste cămaşa cu un brâu bărbătesc. Acesta este mai lung
şi mai lat, ţesut în trei culori (roşu, galben, albastru) sau cu
“alesătura” (după tehnica covoarelor), pe fond negru, cu anumite motive
florale.
” Chimirul (cureaua) este lucrat de anumiţi meşteri curelari. Cureaua
lată avea ornamente presate pe pielea naturală sau cusute migălos cu
mărgele. Chimirele presate sunt cele mai vechi şi au o valoare artistică
mult mai mare.
” Încălţămintea bărbătească se compune din opinci sau cizme
(ciubote). Opinca, asemănătoare cu cea a femeii, se purta vara şi iarna.
Treptat, opincile au fost înlocuite cu cizmele lungi negre, din piele
de viţel.
” Pălăriile şi căciulile (cuşmele). Pălăria din pâslă neagră, cu
borurile puţin întoarse, se purta în zilele mai puţin friguroase.
Cuşmele se poartă aproape în toate anotimpurile. Este confecţionată din
blană de miel de culoare neagră sau brumărie.
” Bundiţa, cojocul şi sumanul sunt la fel ca şi la costumul femeiesc.
” Trăistuţa este o altă piesă de uz gospodăresc care întregeşte
ansamblul general al portului popular şi este purtată atât de femei cât
şi de bărbaţi. Trăistuţele sunt ţesute din lana, în 2 sau 4 iţe,
ornamentate cu carouri, în care domina albul, negrul şi roşul. Sunt
susţinute de baiere, care au acelaşi mod de lucru ca şi frânghiile.
Purtate pe umăr sau în mână, trăistuţele erau de nelipsit, chiar la
costumul mirelui. Mirele o purta obligatoriu la şold, trecând baierul
de-a curmezişul pieptului.
Costumul popular vicovean păstrează elementele de veche tradiţie la
care fiecare generaţie a adăugat noi elemente artistice. În felul
acesta, costumul este o mărturie a preocupării omului de a-şi pune în
valoare farmecul şi însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.
Hărnicia, bunul gust şi priceperea fetelor a fost şi este un criteriu de apreciere, prezent în cântecul popular:
“Poţi să fii mire-mpacat
Că mireasa ţi-ai luat,
Știe-a ţese, știe-a coase,
Știe-a purta haine frumoase
Meşteră-i la cusătură.”
(sursa Liceu.Vicovmedia.ro)